Începutul promiţător al apropierii dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă se poate fixa, ne amintim, în 1964, când Atenagora, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea. Actul lor de ridicare reciprocă a anatemelor, datând de un mileniu, „a rodit”, cum spunea, referindu-se la Marea Întâlnire din Cuba, Bartolomeu I, actualul Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Nu putem omite, în acest curs ascendent al apropierilor de momentul împărtăşirii din acelaşi Potir, nici vizita din mai 1999, la Bucureşti, a Suveranului Pontif, primit de Patriarhul român Teoctist. Desigur, Kiril este patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, iar Bisericile Ortodoxe din alte ţări sunt autocefale, dar „semnul profetic”, cum spunea un teolog italian, se poate citi. Nici enciclica din 1995, Ut unum sint (Ca toţi să fie una) despre ecumenism, a Sf. Ioan Paul al II-lea, nici Ziua de rugăciune pentru pacea în lume, iniţiată de acelaşi Suveran Pontif, din 1986, practic o întrunire a religiilor monoteiste, preponderent creştine, la Assisi, nu trebuie uitate, pietre miliare ale recentului dialog fratern.

Răscrucea istorică în care ne aflăm, când civilizaţia bătrânului nostru Continent se vede măcinată de un exagerat secularism, de un frenetic consumism şi de atacuri asupra familiei, de fapt, de atacuri împotriva fundamentelor sale creştine, primeşte un semn limpede prin întâlnirea de pe aeroportul din Havana. Creştinismul, cu valorile sale spirituale specifice, nu materialismul, hedonismul sau indiferentismul religios, este păstrătorul miracolului vieţii. Drumul spre visata unitate a lumii creştine cunoaşte, în această lună de iarnă, un moment auroral de primăvară spirituală abundentă în fructe ale unirii viitoare.

Mulţi ar fi vrut să trăiască acest moment astral, istoric, planetar, este păcat să nu-i percepem sensul. Icoana Maicii Domnului din Kazan se află în mâinile Papei Francisc, ca dar al Patriarhului Kiril. Un relicvariu cu sacrele relicve ale Sfântului Kiril se află, de-acum, în mâinile celui care-i poartă numele. De fapt, actualul Patriarh rus este, se ştie, un fiu spiritual al lui Nicodim, patriarhul care l-a întâlnit pe Ioan Paul al II-lea în 1987, la Roma, unde a şi murit, în braţele papei, ni se spune. Nodurile din univers le face Providenţa, întotdeauna, nu omul. Omul „sădeşte”, pe un ogor sau pe un aeroport, unde Occidentul şi Orientul se îmbrăţişează fratern. Altcineva dă ploaia binefăcătoare…

Sinodul panortodox care va avea loc în Creta, în luna iunie, nu va ignora, cred, aceste fructe mirabile ale ecumenismului real. Oricum, dacă s-a susţinut ferm în Declaraţia comună că Europa trebuie să-şi păstreze sufletul format de două mii de ani de tradiţie creştină, faptul are importanţa sa majoră, definind clar identitatea civilizaţiei noastre contemporane, civilizaţie supusă unor atacuri anticreştine, vezi execuţiile unor credincioşi, profanarea unor lăcaşuri de cult, migrarea masivă din Irak, toate înşirate de cei doi înalţi ierarhi. Referinţele la familie, apoi, atacată şi ea, sunt clare, ea, familia, ni se precizează, se întemeiază pe căsătorie, act liber şi de fidelitate în iubire a unui bărbat şi a unei femei. Ne mâhneşte că alte forme de convieţuire sunt considerate la nivelul acestei uniri… Există, cum afirmă în Declaraţia comună cei doi „episcopi” (cum formulează modest Papa Francisc), imutabilitatea principiilor morale creştine. Sunt lucruri care nu se negociază, principiile.